PRINCIPIILE GIMNASTICII MEDICALE
Principiile generale în aplicarea tratamentului prin gimnastică medicală[1] sunt următoarele:
- „În primul rând, să nu faci rău” – cel mai vechi şi mai important principiu (Hypocrate). Respectarea acestuia impune:
- Folosirea raţională a procedeelor şi metodelor de recuperare;
- Stoparea practicării gimnasticii medicale de către semidocţi;
- Cunoaşterea contraindicaţiilor exerciţiului fizic.
- Cunoaşterea efectelor profilactice şi terapeutice ale mijloacelor gimnasticii medicale, a modului de acţionare şi a eficienţei lor.
- Cunoaşterea diagnosticului şi a stării prezente a pacientului, fapt ce va permite individualizarea tratamentului în funcţie de tabloul clinic al bolii, de evoluţia ei, de reactivitatea organismului, de capacitatea sa de adaptare la efort. Cu cât diagnosticul va fi stabilit mai repede, cu atât rezultatele tratamentului vor fi mai bune şi mai rapide. Temporizarea are efecte inverse.
- Accesibilitatea în selecţia, adaptarea, combinarea mijloacelor gimnasticii medicale, care trebuie să ne orienteze în alcătuirea planului de tratament. Se va porni de la uşor la greu, de la exerciţii simple la complexe, compuse, noi.
- Dozarea şi gradarea efortului fizic, acţiune care se poate realiza în limite foarte largi, de la efort minim (realizat prin mobilizare pasivă), până la efort cu îngreunare, prin care se ajunge aproape de posibilităţile maxime ale subiectului. Se face în intensitate, complexitate. Dozarea în intensitate se obţine prin creşterea treptată a efortului şi a numărului de repetări, a amplitudinii şi a vitezei de mişcare. Dozările în complexitate se realizează pe măsură ce se însuşeşte tehnica execuţiei. Trecerea la exerciţii noi/combinate se face numai după ce au fost bine învăţate cele vechi şi simple. Dozările se fac ţinând seama de reacţiile fiziologice, fiziopatologice ale organismului. Atunci când apar semne de neadaptare, se scade numărul de repetări, durata, se prelungesc pauzele, se întrerupe tratamentul.
- Individualizarea tratamentului este un principiu de bază, după care se tratează bolnavii şi nu bolile, fiecare subiect având o reactivitate specifică faţă de boală; bolile nu pot fi identice, deci nici tratamentul. Se va ţine seama seama de particularităţile legate de sex, vârstă, profesionale, condiţiile de viaţă şi de mediu.
- Principiul de cruţare/economie, care este valabil atât pentru terapeut, cât şi pentru pacient. Kinetoterapeutul trebuie să îşi dozeze efortul şi să lucreze din poziţii relaxatoare, stabilind şi pentru pacient poziţii optime de lucru şi mijloace de tratament în strânsă legătură cu starea acestora şi cu posibilităţile lor energetice.
- Principiul psiho-pedagogic este indispensabil, fiind necesar comunicării cu pacientul, prin care i se explică scopul, modul de acţiune, durata tratamentului şi efectele sale. Astfel, pacientul nu se va supune tratamentului pasiv şi resemnat, ci va participa activ, cu toată încrederea. Trebuie acordată o mare atenţie, în acest sens, pacienţilor care urmează tratamente de lungă durată şi cu rezultate îndoielnice, ei fiind predispuşi depresiei.
- Principiul de igienă este obligatoriu. Vizează sala de lucru, terapeutul, pacientul. Ţinuta trebuie să fie corespunzătoare, atitudinea corporală controlată, bolnavul să fie curat, el reprezentând o oglindă a personalului medical.
- Asocierea cu alte mijloace terapeutice are rolul de a mări efectele tratamentului specific şi corespunde tendinţelor moderne de aplicare a terapiilor complexe.
- Supravegherea şi controlul medical se vor exercita continuu, până la vindecarea completă a pacientului. Foarte importanţi sunt indicatorii obiectivi: măsurători iniţiale, înainte de începerea tratamentului, intermediare (periodice, pe parcursul tratamentului), finale. Evoluţia acestor indicatori va permite aprecierea corectitudinii tratamentului şi reacţia de răspuns a subiectului.
- Principiul continuităţii tratamentului – vindecarea clinică trebuie să fie urmată de cea funcţională.
[1] Cordun M., (1999), Kinetologie medicală, editura AXA, Bucureşti