PRINCIPIILE GIMNASTICII MEDICALE

PRINCIPIILE GIMNASTICII MEDICALE

 

Principiile generale în aplicarea tratamentului prin gimnas­tică medicală[1] sunt următoarele:

  1. „În primul rând, să nu faci rău” – cel mai vechi şi mai im­por­tant principiu (Hypocrate). Respectarea acestuia impune:
  • Folosirea raţională a procedeelor şi metodelor de recuperare;
  • Stoparea practicării gimnasticii medicale de către semidocţi;
  • Cunoaşterea contraindicaţiilor exerciţiului fizic.
  1. Cunoaşterea efectelor profilactice şi terapeutice ale mij­loacelor gimnasticii medicale, a modului de acţionare şi a eficienţei lor.
  2. Cunoaşterea diagnosticului şi a stării prezente a paci­entului, fapt ce va permite individualizarea tratamentului în fun­cţie de tabloul clinic al bolii, de evoluţia ei, de reactivitatea orga­nismului, de capacitatea sa de adaptare la efort. Cu cât diagnosticul va fi stabilit mai repede, cu atât rezultatele trata­mentului vor fi mai bune şi mai rapide. Temporizarea are efecte inverse.
  3. Accesibilitatea în selecţia, adaptarea, combinarea mijloa­celor gimnasticii medicale, care trebuie să ne orienteze în alcă­tuirea planului de tratament. Se va porni de la uşor la greu, de la exerciţii simple la complexe, compuse, noi.
  4. Dozarea şi gradarea efortului fizic, acţiune care se poate rea­li­za în limite foarte largi, de la efort minim (realizat prin mobi­lizare pasivă), până la efort cu îngreunare, prin care se ajunge aproape de posibilităţile maxime ale subiectului. Se face în intensitate, complexitate. Dozarea în intensitate se obţine prin creşterea treptată a efortului şi a numărului de repetări, a amplitudinii şi a vitezei de mişcare. Dozările în complexitate se realizează pe măsură ce se însuşeşte tehnica execuţiei. Trecerea la exerciţii noi/combinate se face numai după ce au fost bine învăţate cele vechi şi simple. Dozările se fac ţinând seama de reacţiile fiziologice, fiziopatologice ale organismului. Atunci când apar semne de neadaptare, se scade numărul de repetări, durata, se prelungesc pauzele, se întrerupe tratamentul.
  5. Individualizarea tratamentului este un principiu de bază, după care se tratează bolnavii şi nu bolile, fiecare subiect având o reactivitate specifică faţă de boală; bolile nu pot fi identice, deci nici tratamentul. Se va ţine seama seama de particula­ri­tăţile legate de sex, vârstă, profesionale, condiţiile de viaţă şi de mediu.
  6. Principiul de cruţare/economie, care este valabil atât pen­tru terapeut, cât şi pentru pacient. Kinetoterapeutul trebuie să îşi dozeze efortul şi să lucreze din poziţii relaxatoare, sta­bilind şi pentru pacient poziţii optime de lucru şi mijloace de tratament în strânsă legătură cu starea acestora şi cu posi­bilităţile lor energetice.
  7. Principiul psiho-pedagogic este indispensabil, fiind nece­sar comunicării cu pacientul, prin care i se explică scopul, mo­dul de acţiune, durata tratamentului şi efectele sale. Astfel, pacientul nu se va supune tratamentului pasiv şi resemnat, ci va participa activ, cu toată încrederea. Trebuie acordată o mare atenţie, în acest sens, pacienţilor care urmează tratamente de lungă durată şi cu rezultate îndoielnice, ei fiind predispuşi depresiei.
  8. Principiul de igienă este obligatoriu. Vizează sala de lu­cru, terapeutul, pacientul. Ţinuta trebuie să fie cores­pun­zătoare, atitu­dinea corporală controlată, bolnavul să fie curat, el repre­zentând o oglindă a personalului medical.
  9. Asocierea cu alte mijloace terapeutice are rolul de a mări efectele tratamentului specific şi corespunde tendinţelor moder­ne de aplicare a terapiilor complexe.
  10. Supravegherea şi controlul medical se vor exercita con­tinuu, până la vindecarea completă a pacientului. Foarte impor­tanţi sunt indicatorii obiectivi: măsurători iniţiale, înainte de începerea tratamentului, intermediare (periodice, pe parcursul tratamentului), finale. Evoluţia acestor indicatori va permite aprecierea corectitudinii tratamentului şi reacţia de răspuns a subiectului.
  11. Principiul continuităţii tratamentului – vindecarea clini­că trebuie să fie urmată de cea funcţională.

[1] Cordun M., (1999), Kinetologie medicală, editura AXA, Bucureşti

Have your say

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.