MANAGEMENTUL ŞI AUTO-MANAGEMENTUL AFECŢIUNII NEUROLOGICE

Din totalul pacienţilor înregistraţi cu diverse sindroame neurologice, există un mic procent care nu solicită asistenţă medicală. Acest lucru dovedeşte faptul că auto-managementul acestor afecţiuni este uneori accesibil şi pacticat de unii pacienţi. Cei care nu merg la specialist au dureri constante, persistente, cu reducerea funcţionalităţii, însă manageriază simptomele independent de medic. Dintre cei care se prezintă la consultaţie, o mare parte este interesată de lucruri pe care le pot aplica pentru a face faţă singuri problemei. Există şi bolnavi neglijenţi în adoptarea strategiilor necesare, dar care pot fi convinşi să o facă, dacă sunt corect informaţi.

Astfel, se instaurează ideea de auto-management al afecţiunii neurologice, pe care pacientul îl practică oricum, odată boala instalată. Sub îndrumarea medicului specialist şi a kinetoterapeutului, acest act poate fi eficientizat şi conştientizat.

 

Liniile generale ale unui auto-management optim al afecţiunii neurologice, pot fi conturate astfel:

• evitarea repausului la pat şi reluarea activităţii cât mai aproape de normal (progresiv);
• informarea pacientului în vederea reducerii temerilor cu privire la afecţiunea de care suferă;
• influenţarea atitudinilor şi convingerilor despre durere şi impotenţă funcţională;
• încurajarea practicării exerciţiului fizic şi a activismului, ca prim mijloc de ameliorare a simptomelor şi modalitate de a le controla.

Se poate observa că, pe lângă rolul factorilor psihosociali în influenţarea dizabilităţilor cronice, practicile kinetice (exerciţiul fizic şi mişcarea în general), aplicate în mod regulat, ocupă un rol central în ameliorarea simptomatologiei[1].

Sindromul „nefolosirii” (the disuse syndrome)

Durerea cronică de orice tip predispune la riscul de a dezvolta un sindrom fizic de „nefolosire”, muşchii scăzând în masă şi forţă dacă nu sunt optim utilizaţi.

În principiu, sindromul de nefolosire implică efectele sedentarismului asupra fizicului şi psihicului uman. A fost descris prima dată în 1984 (Bortz WM, 1984 Nov 141 (5): 691-694, Western Journal of Medicine, U.S.A.) şi de atunci i s-a acordat tot mai multă atenţie, în raport cu durerile cronice, dar şi cu alte stări patologice. S-a concluzionat la modul general că este responsabil de alterarea stării de sănătate a fiinţei umane şi că este cauzat de lipsa de activitate fizică, instalată în diverse afecţiuni, inclusiv cele neurologice, în particular şi imprimată de stilul actual de viaţă al societăţii, în general.

Efectele sindromului de nefolosire

Neutilizarea în parametri optimi a componentelor corpului uman conduce la multiple deteriorări funcţionale. Acest fenomen este o extensie a vechiului adaggio: „foloseşte-l sau îl pierzi”.

Există mai multe consecinţe ale neutilizării. Ele apar în mai multe sisteme, ţesuturi şi aparate ale corpului, dar cele mai evidente sunt cele instalate în ţesutul muscular şi osos, aparatul cardiovascular, componentele sangvine, aparatul gastrointestinal, endocrin şi sistemul nervos, după cum urmează:

• În sistemul muscular, inactivitatea muşchilor poate conduce rapid la atrofie şi atonie. Perimetrul unui membru imobilizat scade în mod notabil după o perioadă de imobilizare;
• Efectele cardiovasculare includ o descreştere a concentraţiei de oxigen, creşterea presiunii sistolice, descreşterea volumului plasmei cu 10-15 procente după un repaus prelungit la pat;
• Inactivitatea fizică determină modificări în buna funcţionare a sistemului nervos: lentoarea proceselor intelectuale, probleme de memorie şi concentrare, depresie, anxietate.

Pe lângă acestea, se instalează multe alte modificări fiziologice. „Nefolosirea” (disuse) a fost descrisă după cum urmează: „inactivitatea are un rol pervaziv în lipsa stării de bine. Nefolosirea este fizic, mental şi spiritual debilitantă” (William W. Deardoff).

Mulţi specialişti consideră că sindromul de nefolosire este variabila-cheie în perpetuarea multor dureri cronice. El poate apărea intr-o multitudine de probleme medicale, crescând probabilitatea instalării unui sindrom de durere cronică, sau  agravând-o.

Din nefericire, atitudinea şi tratamentul obişnuit în lumea medicală conduc adesea către o şi mai mare pasivitate a pacientului, fără a se acorda atenţie activităţii fizice şi exerciţiilor terapeutice de orice fel.

Sindromul de nefolosire poate determina şi modificări emoţionale, asociate cu intensificarea percepţiei durerii. Încercarea de a deveni activi fizic poate fi copleşitoare pentru persoanele cu dureri cronice, de aceea supravegherea şi îndrumarea kinetoterapeutului sunt cu atât mai necesare.

Bolnavul neurologic se confruntă adesea şi cu simptome ale depresiei, pentru care trebuie consiliat şi îndrumat, inclusiv de către kinetoterapeut, în timpul şedinţelor de tratament. În unele cazuri, depresia poate agrava sau prelungi manifestările afecţiunii de bază, fapt ce adânceşte starea psihică iniţială, creându-se astfel un cerc vicios care trebuie întrerupt cât de repede.

Există anumite indicaţii pe care pacientul neurologic depresiv le poate urma pentru a preveni sau manageria simptomele bolii şi depresia:

• Minimalizarea şanselor de apariţie a durerii cronice: discuţia cu medicul despre simptomele depresiei, sau despre istoricul ei, în timpul fazei acute a bolii, poate alerta specialistul şi îl poate ghida în stabilirea planului de tratament. Pacientul predispus depresiei sau care are această problemă în antecedente poate fi mai vulnerabil în manifestarea unor simptome persistente ale afecţiunii neurologice. Un medic informat în acest sens poate instaura precoce un tratament care să vizeze bunăstarea psihologică a bolnavului, minimalizând şansele de apariţie a depresiei.
• Identificarea situaţiilor care agravează simptomatologia afecţiunii neurologice: pacienţii pot monitoriza modul în care propriul stres şi anxietatea afectează tabloul clinic, acest lucru ajutându-i să se focuseze de la durere, de exemplu, către elemente ale vieţii lor care le pot intensifica durerea. Identificarea situaţiilor de stres/emoţie care agravează simptomele oferă pacientului oportunitatea de a le reduce/elimina şi de a obţine un mai bun control asupra afecţiunii în sine.
• Comunicarea cu privire la depresie: mulţi pacienţi nu vorbesc medicului curant despre depresie deoarece consideră că, odată ce simptomele bolii se vor ameliora, depresia, anxietatea şi stresul vor dispărea. Cu toate acestea, secundar instalării unei afecţiuni neurologice, apar şi alte aspecte negative care influenţează viaţa persoanei şi menţin depresia: modificări în abilitatea de a desfăşura activităţi favorite, afectarea relaţiilor familiale, stres financiar sau pierderea locului de muncă, toate contribuind la starea de disperare/depresie.Comunicarea cu terapeutul în acest sens îl va ajuta pe acesta să rămână bine informat şi să administreze un tratament adecvat.
• Tratamentul multidisciplanar al depresiei şi/sau al afecţiunii neurologice: informarea medicului curant cu privire la depresie poate crea oportunitatea unui curs multidisciplinar al tratamentului, implicând şi un psihiatru/psiholog. Printr-o abordare în echipă, atât afecţiunea neurologică, cât şi depresia sunt monitorizate simultan.

În completare, trebuie menţionat faptul că anumite medicamente administrate pentru tratarea afecţiunilor neurologice pot agrava depresia, fapt ce înrăutăţeşte modul de percepţie a bolii iniţiale. Dacă atât simptomele fizice, cât şi cele psihice sunt atent supravegheate de către specialişti, deci optim manageriate, se poate obţine o mai bună echilibrare a pacientului, din toate punctele de vedere.

 

BIBLIOGRAFIE:

• Bortz, W.M., Western Journal of Medicine, 1994 Nov 141 (5): 691-694, U.S.A.;
• Deardoff, W., PhD, UCLA School of Medicine, U.S.A.;
• Kendall, N., Watson, P., (2000), Identifying psychosocial zellow flags and modifying management, Physiotherapy Association, CNN Press, UK.