Kinetoterapia

Kinetologia este știința care se ocupă cu studiul mișcării (kineto însemnând mișcare in limba greacă) și aplicarea ei în medicină. Ea presupune un complex de exerciții fizice, procedee, metode, aplicate în scop profilactic, curativ sau terapeutic.
Se prezintă sub 3 forme:
- Profilactică – reunește totalitatea metodelor și mijloacelor kinetologice care se adresează menținerii și întăririi stării de sănătate, prevenirii bolilor (profilaxie primară) și a complicațiilor (profilaxie secundară);
- De recuperare – se adresează asistenței de recuperare funcțională și operează cu metode specific de recuperare a deficiențelor funcționale din bolile cornice (în special cele ale aparatului locomotor și cardio-vascular);
- Terapeutică – kinetoterapia, care este atotcuprinzătoare și folosește în terapie mijloace kinetic și altele, associate: masaj, electroterapie, termoterapie, hidroterapie etc
Ca și scurt istoric al kinetologiei, ca știință, amintim primele referințe la un sistem de posturi și mișcări în scop terapeutic în înscrieri chinezești, vechi de 4700 de ani (sistemul KUNG-FU), precum și precizări despre calmarea durerilor și a altor simptome din entorse, deviații de coloană și unele boli chirurgicale.
Leagănul exercițiului fizic și al kinetoterapiei (gimnasticii medicale) se situează în grecia antică. Herodicus este profesorul lui Hypocrate, primul medic grec care se preocupă și scrie despre valoarea exercițiului fizic ca metodă terapeutică, pe care și-a aplicat-o lui însuși, vindecându-se de o boală gravă. Elevilor sai cu un fizic mai puțin dezvoltat le recomanda boxul și luptele corp la corp, iar pacienților febrile mersul pe o distanță de până la 30 km (”Ars Gimnastica”).
Hypocrate a formulat primele principia ale unui tratament gimnic rațional, fiind considerat părintele medicinii și al kenetologiei. El susține că sănătatea este condiționată de îmbinarea alimentației cu exercițiul fizic. Este primul care realizează relația dintre mișcare – musculatură, imobilizare – atrofie muscular. În lucrarea ”Despre articulație”, Hypocrate remarcă faptul că organelle nu își conservă capacitatea funcțională decât datorită utilizării unor exerciții fizice adecvate. Exercițiul fizic și masajul influențează favorabil respirația, circulația, metabolismul și echilibrează sistemul nervos.
Ajungând din nou în vremurile de astăzi, trebuie să menționăm faptul că gimnastica medical, în speță kinetoterapia, prezintă o serie de particularități, care o diferențiază de celelalte terapii curente și prin care se impune înaintea altor tratamente.
Astfel, ea este o terapie naturală, deoarece utilizează ca mijloc principal de tratament mișcarea, sub forma exercițiului fizic. La acțiunea acestuia, se adaugă influența unor factori naturali de mediu – aer, apă, climă, asociere care mărește eficiența tratamentului.
Este o terapie activă, presupunând participarea activă și voluntară a persoanei tratate.
Este o terapie funcțională, întrucât se adresează aparatului neuromotor, dar și altor funcții ale organismului (respirator, circulator etc.)
Este o terapie profilactico-curativă și recuperatorie, funcții pe care le poate exercita separat sau simultan.
Este o terapie simptomatică, deoarece tratează manifestările bolilor (durere, redoare, mobilitate articulară, scăderea forței muscular, asthenia etc.).
Este o terapie specifică, pentru că dispune de mijloace proprii de tratament, care nu aparțin altor terapii și care oferă rezultate pe care nu le putem obține pe altă cale.
Este o terapie de readaptare, reeducare și recuperare biologic și socială, deoarece poate restabili capacitatea funcțională a organismului și poate reda vieții sociale bolnavii tratați.
Este o terapie fizică și psihică, fizică deoarece vindecă morfofuncțional, psihică pentru că poate contribui la normalizarea vieții psihice, înlaturând complexele de infirmitate, boală, inferioritate.
Este o terapie științifică, întrucât are la bază un complex de cunoștințe teoretice, practice, metodice.
Ca și principii generale de aplicare a tratamentului în kinetoterapie, enumerăm următoarele:
- ”În primul rând, să nu faci rău” – cel mai vechi și mai important principiu, aparținând lui Hypocrate. Respectarea lui impune folosirea rațională a procedeelor și a metodelor de recuperare, stoparea practicării kinetoterapiei de către semidocți, cunoașterea contraindicațiilor exercițiului fizic.
- Cunoașterea efectelor profilactice și terapeutice ale mijloacelor kinetoterapiei, a modului lor de acțiune și a eficienței lor.
- Cunoașterea diagnosticului și a stării prezente a pacientului, fapt ce va permite individualizarea tratamentului, în funcție de tabloul clinic al bolii, de evoluția ei, de reactivitatea organismului, de capacitatea de adaptare la effort. Cu cât diagnosticul va fi stability mai repede, cu atât rezultatul tratamentului va fi mai bun și mai rapid. Temporizarea are efecte inverse.
- Accesibilitatea în selecția, adaptarea, combinarea mijloacelor kinetoterapeutice care trebuie să ne orienteze în alcătuirea planului de tratament. Se va porni de la ușor la greu, de la exerciții simple și cunoscute, la exerciții complexe, noi.
- Dozarea și gradarea efortului fizic, acțiune care se poate realize în limite foarte largi, de la effort minim, realizat prin mobilizare pasivă, până la efort cu îngreunare, prin care se ajunge până aproape de posibilitățile maxime ale pacientului. Dozarea se face în intensitate sau în complexitate. Cea în intensitate se obține prin creșterea treptată a efortului și a numărului de repetări, a amplitudinii și a vitezei mișcării. Dozările în complexitate se fac pe măsură ce se însușește tehnica execuției. Trecerea de la exerciții noi se face doar după ce au fost învățate cele vechi. Dozările se fac ținând cont de reacțiile fiziologice, fiziopatologice ale organismului. Atunci când apar semen de neadaptare se iau următoarele măsuri: se scade numărul de repetări, durata, se prelungesc pauzele, se întrerupe tratamentul.
- Individualizarea tratamentului este un principiu de bază, conform căruia se tratează bolnavii, și nu bolile. Fiecare pacient are o reactivitate specific față de boală, bolile neputând fi identice, prin urmare nici tratamentul. Se vor lua în considerare particularitățile legate de sex, vârstă, profesie, condițiile de viață și de mediu.
- Principiul de cruțare/de economie, care este valabil atât pentru kinetoterapeut, cât și pentru pacient. Primul trebuie să âși dozeze efortul și să lucreze din poziții relaxatoare și trebuie să stabilească și pentru pacient poziții optime de lucru, alegand mijloacele terapeutice în strânsă legătură cu starea bolnavului și cu posibilitățile sale energetice.
- Principiul psiho-pedagogic, indispensabil, este necesar în vederea comunicării cu pacientul, pentru a-i explica scopul, modul de acțiune, durata și efectele tratamentului. Astfel, bolnavul nu se va supune terapiei pasiv și resemnat, ci va participa active și cu toată încrederea. Trebuie avută o grijă deosebită pentru pacienții cu tratament de lungă durată și cu rezultate îndoielnice (depresia).
- Principiul de igienă este obligatoriu și se referă la sala de tratament, kinetoterapeut și pacient – ținută corespunzătoare, atitudine corporal controlată.
- Asocierea cu alte mijloace terapeutice are rolul de a mari efectele tratamentului specific și corespunde tendințelor modern de aplicare a terapiilor complexe.
- Supravegherea și controlul medical se vor exercita continuu, până la vindecarea completă. Foarte importanți sunt indicatorii obiectivi – măsurătorile inițiale, înainte de înceoerea tratamentului, cele intermediare (periodice), pe parcursul tratamentului și cele finale. Evoluția acestor indicatori ne va permite aprecierea corectitudinii tratamentului și a reacțiilor de răspuns ale pacientului.
- Principiul continuității tratamentului – vindecarea clinic trebuie să fie urmată de cea funcțională.