BOALA PARKINSON
Leziunile degenerative ale sistemului nervos extrapiramidal sunt reprezentate de boala Parkinson şi sindromul parkinsonian.
Boala Parkinson este foarte frecventă (1-3 la mie din populaţia globului), apare îndeosebi după vârsta de 50 de ani, mai fecvent la bărbaţi. Evoluţia este lentă, progresivă, spre agravare, iar netratată boala duce la complicaţii care pun în pericol viaţa pacientului.
Debutul bolii este insidios, cu semne puţin caracteristice: oboseală, mersul devine lent, neînsoţit de mişcarea braţelor, trunchiul înclinat anterior, vocea scade în intensitate, facies inexpresiv, apar dureri nesistematizate (la ceafă, rădăcina membrelor), stări de anxietate, uşoară depresie.
Treptat, se sistematizează câteva semne particulare: rigiditatea corpului – hipertonie, cu bradikinezie, tremurături, instabilitate posturală.
Rigiditatea este determinată de creşterea tonusului în toate grupele musculare. Această hipertonie se menţine în timpul mobilizării („în roată dinţată”), fiind plastică. Mişcările sunt încetinite, dispar cele automate, iniţierea se face cu dificultate, incomplet ca amplitudine, iar mersul cu paşi mici şi apropiaţi de sol.
Tremurăturile apar la extremităţile distale ale segmentelor, neintenţionale, exagerate de emoţii şi oboseală. Sunt lente, regulate ca amplitudine, dispar atunci când persoana face mişcări intenţionate. În cazurile grave se pot extinde şi la buze, bărbie.
Instabilitatea posturală este determinată de tulburările reflexelor posturale, fapt ce afectează fixarea, rectitudinea, redresarea corpului. Se păstrează mecanismele antigravitaţionale.
După semne, poate exista o formă clinică în care predomină tremurăturile, cu prognostic mai bun, evoluţie lentă, fără tulburări psihice, sau o formă cu bradikinezie, evoluţie rapidă şi instalarea demenţei senile.
Alte semne clinice: facies inexpresiv (hipomimie), clipit rar, tulburări în vorbire din cauza hipokineziei faciale, disfacie (se îneacă uşor).
La nivelul membrului superior este prezent un tremur continuu al degetelor („număratul banilor”). Scrisul este mic şi tremurat. Mişcările sunt lente la nivelul întregului membru, dar precise, când sunt intenţionate.
Mersul este tipic, cu aspect de dezechilibrare continuă, pacientul având capul proiectat anterior, cifoză dorsală, genu flexum. Forţa de propulsie este prin aplecarea trunchiului anterior, centrul de greutate este proiectat în faţa suprafeţei de sprijin, ceea ce obligă efectuarea unui pas pentru a nu cădea în faţă. În formele avansate, mersul este târşit, cu sprijin pe perete/mobile şi în timp ce se deplasează, pacientul nu mai pot efectua şi alte activităţi – păstrează formele de mişcare care se pot efectua într-un singur plan.
Treptat se produc redori articulare, tulburări trofice (subponderali), de echilibru (nu se mai poate deplasa singur), degradare psihică.
Sindromul parkinsonian/parkinsonismul este reprezentat de o degenerare determinată de ateroscleroză, predominant pe ganglionii bazali, ceea ce explică simptomele asemănătoare bolii Parkinson. Are mai mult un caracter ereditar. Tratamentul are rezultate mai bune decât în boala Parkinson.
Evaluarea pacientului diagnosticat cu boala Parkinson
Presupune o evaluare globală iniţială şi una motorie.
Evaluarea iniţială apreciază în primul rând modificările apărute asupra vieţii pacientului, în urma îmbolnăvirii; un examen neurologic global.
Evoluţia bolii diferenţiază 4 stadii:
- Stadiul iniţial – uşoară hipertonie, jenă în mişcare;
- Stadiul de intensitate medie – creşte hipertonia, apariţia tremurăturilor, rigiditate;
- Stadiul avansat – hipertonie şi instabilitate psiho-motorie care impun o asistenţă continuă;
- Stadiul final – pacientul este imobilizat la pat/cărucior, cu atrofii şi redori, retracţii tendinoase, tulburări respiratorii şi psihice.
Bilanţul motor începe cu consemnarea eventualelor accidente sau traumatisme, date despre debutul bolii, evaluarea mersului (ce distanţe poate parcurge, mărimea timpului în care poate parcurge o distanţă limitată, posibilitatea de a merge înapoi şi lateral, de a merge efectuând mişcări coordonate ale membrului superior, poziţia capului şi a trunchiului în timpul mersului), probe de echilibru, teste funcţionale legate de activităţi utilitare, gesturi mai complicate (răsucire din aşezat spre stânga-dreapta, târâre din aşezat, coborât din pat etc.).
Bilanţul articular – se investighează mobilitatea activă şi pasivă, posibilitatea de efectuare a unor mişcări complexe, rezultând un bilanţ global al membrelor. Se cercetează şi mobilitatea trunchiului (înclinări laterale, flexie din aşezat etc.).
Bilanţul psihic relevă emotivitate exagerată, tulburări de memorie, anxietate, sociabilitate.
Trebuie observat dacă tulburările de echilibru sunt predominant pe o singură parte (stadiul 1) sau pe ambele, însoţite de tulburări de echilibru (stadiul 2), dacă mersul este foarte greoi, cu tulburări de ortostatism şi dezechilibre uşoare (stadiul 3), adăugarea tulburărilor psihice (stadiul 4)[1].
Kinetoterapia este un tratament asociat, cel de bază fiind medicamentos. Scopul kinetoterapiei constă în întârzierea evoluţiei bolii prin ameliorarea mobilităţii articulare, a coordonării şi echilibrului, refacerea mimicii, ameliorarea respiraţiei.
Creşterea mobilităţii se face prin tehnici de facilitate, prin mişcări active cu rezistenţă mică, executate simetric şi asimetric, masaj, băi calde care scad vâscozitatea ţesuturilor aparatului locomotor şi le cresc elasticitatea[2].
Pentru eficientizarea coordonării se recomandă: balansarea membrelor superioare în mers, exerciţii cu benzi elastice, sub forma mişcărilor complexe de trunchi şi membre superioare, mers lateral, inapoi, trecerea peste mici obstacole, mers pe paşi desenaţi, pe covor rulant.
Ameliorarea mimicii implică exerciţii în faţa oglinzii (ridicarea sprâncenelor, umflarea obrajilor etc.).
[1] Miroiu R., Fozza C., (2001), Curs de kinetoterapie în afecţiunile neurologice, Editura ANEFS, Bucureşti
[2] Cordun M., (1999), Kinetologie medicală, Editura AXA, Bucureşti